Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

ROMAN ÎN SERIAL Badante pentru totdeauna (III)/ de Ingrid Beatrice Coman

Capitolul XXV

Dupǎ moartea lui Alfredo, m-am perindat din casǎ în casǎ, neîncetat. Nu-mi mai era greu sǎ gǎsesc de lucru; în domeniul acesta, cea mai bunǎ recomandare este impresia pe care o laşi asupra oamenilor şi amintirea pe care o pǎstreazǎ ei despre tine. Cu mici excepţii, care nu erau în mâinile mele, pot spune cǎ am rǎmas prietenǎ cu familiile tuturor celor de care am avut grijǎ. Uneori era foarte greu, când nimeream câte un biet bǎtrân care nu mai era deloc stǎpân pe propriul corp şi propria viaţǎ, şi atunci trebuia sǎ-i schimbi pampersul sau sǎ-l hrǎneşti, sǎ-l cari la baie sau sǎ îl duci în pat, ca pe un nou-nǎscut. Pentru mulţi, nu puteam sǎ fac nimic altceva, pentru cǎ sufletele lor nu mai locuiau de mult între oasele lor; uitaserǎ pânǎ şi propriul nume, nu recunoşteau pe nimeni din familie şi rǎmâneau ore în şir cu privirea în gol, de parcǎ nu mai exista nimic în lume care sǎ merite sǎ fie privit. Nu ştiau dacǎ sunt treji sau dorm, dacǎ au mâncat sau doar au visat, dacǎ le era sete sau trebuiau sǎ meargǎ la baie. Nu mai simţeau durere, dar nici bucurie, nu pǎreau sǎ îşi aminteascǎ nimic şi alunecau într-un somn din care toate visele se scurseserǎ. Erau încǎ vii în virtutea unei inerţii a celulelor lor care, deşi se consumau cu fiecare clipǎ, se agǎţau de fiecare suflu, de fiecare îmbucǎturǎ, de fiecare picǎturǎ de apǎ ca sǎ rǎmânǎ în viaţǎ.

11229309_10205802694300849_1885738724230710095_n

Atunci mi se fǎcea milǎ de ei şi mǎ rugam la Dumnezeu sǎ se îndure de sufletele lor încǎtuşate, sǎ-i elibereze din povara aceea de oase consumate şi carne obositǎ şi sǎ le restituie demnitatea lor de fiinţe superioare.

Aveam momente când forţele mǎ lǎsau, îmi cedau nervii sau dorul de casǎ se fǎcea mistuitor.

Erau seri când, pur şi simplu, voiam sǎ las totul şi sǎ plec; momente când singura dorinţǎ care îmi mai traversa corpul era sǎ îmi strâng în braţe copiii şi sǎ adorm într-un lung somn, fǎrǎ vise.

Veneau dimineţi când oboseam sǎ mai fiu puternicǎ şi aş fi lǎsat, cu dragǎ inimǎ, povara din spate mǎcar pentru o clipǎ, doar cât sǎ-mi trag sufletul şi sǎ-mi odihnesc oasele. Când totul mi se pǎrea doar un lung şir de evenimente fǎrǎ sens, fǎrǎ cap şi coadǎ şi fǎrǎ alt scop decât sǎ-ţi facǎ viaţa grea şi de nepriceput.

Dar, apoi, se întâmpla ceva, orice, chiar şi cel mai mǎrunt gest: o luminǎ blândǎ pe fruntea încreţitǎ a unui bǎtrân, care pǎrea încremenitǎ într-un veşnic semn de întrebare menitǎ sǎ rǎmânǎ fǎrǎ rǎspuns; o adiere neaşteptatǎ care fǎcea perdelele sǎ se umfle precum pânzele unei nave naufragiate care, dintr-odatǎ, o ia din loc; un copil care arunca mingea din greşealǎ în geam, aproape spǎrgându-l; un telefon de acasǎ, Alina care mǎ informa cǎ Georgicǎ era îndrǎgostit de colega lui de bancǎ sau cǎ prietena ei primise un pisoi în dar; o vorbǎ bunǎ de la Leo, care încǎ mai simţea nevoia sǎ mǎ audǎ din când în când; o vedere de la Marco, plecat într-una dintre cǎlǎtoriile lui sǎ-şi viziteze familia; sau, pur şi simplu, dorinţa de a zâmbi fǎrǎ motiv unei noi zile, cu speranţa şi credinţa cǎ trebuie sǎ se întâmple ceva bun.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am înţeles despre badante, armata aceea numeroasǎ şi invizibilǎ de femei care, într-un fel sau altul, modifica geografia bǎtrâneţii în Italia, era absoluta lor izolare şi singurǎtate.

Existau într-un spaţiu precar, alunecos şi nesigur, ca nişte acrobate fǎrǎ voie, care pǎşeau, în fiecare minut al vieţii lor, pe sârma invizibilǎ dintre nevoile pe care le umpleau cu prezenţa lor în Italia şi nevoile pe care le umpleau cu absenţa lor din România.

Munceau de dimineaţǎ pânǎ seara, de multe ori şi nopţile, ca nişte soldaţi mereu la datorie, care învǎţaserǎ sǎ execute fǎrǎ sǎ crâcneascǎ. Drepturile colaboratorilor domestici erau încǎ vagi şi insuficiente, ceea ce fǎcea ca, de fapt, aceste fiinţe sǎ fie la discreţia patronilor lor, care le puteau da afarǎ în orice clipǎ, fǎrǎ sǎ aibǎ nevoie de vreun motiv întemeiat.

Simţeam, în condiţia lor, o fragilitate voitǎ, un soi de dictaturǎ subteranǎ care rǎmânea ascunsǎ ochilor celor mai mulţi.

Era ca şi cum oamenii nu reuşeau sǎ te ierte pentru faptul cǎ aveau nevoie de tine şi, orice ai fi fǎcut, nu reuşeai niciodatǎ sǎ-ţi meriţi suficient slujba.

O umbrǎ de nemǎrturisitǎ resemnare li se aşeza, dupǎ o vreme, pe chipuri, un gest comun de aliniere în regimentul acela vast, cu umerii din ce în ce mai cǎzuţi şi privirea fixatǎ spre un orizont vǎzut doar de ele.

Deşi veneau din ţǎri total diferite, cu limbi inaccesibile unele altora, învǎţaserǎ, odatǎ cu italiana stângace, limba comunǎ a supunerii, a acceptǎrii unui destin pe care nu ele îl aleseserǎ, ci, mai degrabǎ, el le alesese pe ele.

„Ştiu“, pǎrea sǎ spunǎ privirea lor blândǎ şi învǎluitǎ în aerul inconfundabil al dorului de casǎ.

Ştiu cǎ exist în pǎmântul celor blestemaţi,condamnaţi de propria lor iubire.

Ştiu cǎ bǎtǎturile din palmǎ îmi vor creşte, în timp, şi pe inimǎ.

Ştiu cǎ iubirea mestecatǎ de copiii mei în îmbucǎturile pe care le voi cumpǎra cu munca mea nu va avea niciodatǎ acelaşi gust cu al celei din mâncarea pe care aş fi putut sǎ o pregǎtesc eu, cu mâinile mele, dar cǎ alternativa ar fi fost foamea. Ceea ce, de fapt, înseamnǎ lipsǎ de alternativǎ.

Ştiu cǎ, poate, nu mǎ vor ierta niciodatǎ, chipul meu îşi va pierde, cu timpul, conturul în amintirile lor şi cǎ, încet, mǎ vor lǎsa sǎ le alunec din suflet.

Ştiu. Asta, şi multe altele. Dar e singurul mod de a-i iubi care îmi este îngǎduit de lumea asta strâmbǎ.

Trebuiau sǎ devinǎ ancorele invizibile de pe fundul mǎrii, care sǎ permitǎ navei sǎ nu fie spulberatǎ de vânturile aspre ale vieţii.

Am întâlnit badante din colţurile cele mai nebǎnuite ale lumii; din locuri despre care, pânǎ atunci, nici nu ştiam cǎ existǎ: România, Moldova, Rusia, Polonia, Bulgaria, dar şi Peru, Chile, Venezuela, Filipine, India, Bangladesh. Toate pǎşeau în lume cu gleznele agǎţate de firul invizibil al dragostei pentru un copil, o mamǎ sau un frate mai mic, lǎsaţi acolo, departe, şi care depindeau de ele ca de aerul pe care îl respirau. Majoritatea erau mame care, ca şi mine, îşi lǎsaserǎ copiii în urmǎ ca sǎ-i poatǎ salva de la mizerie.

Atunci când, încet-încet, am început sǎ mai cunosc poveştile lor, mi-am dat seama cǎ prǎpastia disperǎrii poate fi, într-adevǎr, fǎrǎ fund şi cǎ soarta unora dintre ele depǎşea cea mai bogatǎ imaginaţie. Atunci am încetat sǎ mǎ mai plâng.

Aşa cum am încetat, definitiv, sǎ mai judec oamenii. @Ziarul Financiar

„Multe s-au spus despre femeile care şi-au lăsat în urmă copiii ca să-i apere de nevoi, plecând la muncă în străinătate. Badante, cum li se spune, un termen care a traversat graniţa şi a intrat de drept în vocabularul românesc. Judecate, acuzate, puse la zid, de puţine ori au avut şansa să se ridice şi să se apere.

Veşnic dispuşi să aruncăm prima piatră, rareori ne uităm în urmă să vedem cât de mult a durut.

Cartea aceasta nu-şi pleacă urechea la sunetul sec al pietrelor. Au căzut prea multe ca să le mai numărăm. Ea încearcă doar să simtă intervalul tăcerii dintre o piatră şi alta. Tăcerea aceea este o piatră nearuncată. Şi tocmai în tacerea aceea, în spaţiul acela de lovitură neîntâmplată, s-a aşternut pe hârtie această poveste.” (Ingrid Beatrice Coman)

Fragment din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Rediviva

Citeste si 

Badante pentru totdeauna (I)

Badante pentru totdeauna (II)

Annunci

Rispondi

Effettua il login con uno di questi metodi per inviare il tuo commento:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: