Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

Badante pentru totdeauna/Badante per sempre – fragment‏

Aşa cum timpul omenirii e împǎrţit în înainte şi dupǎ Hristos, tot aşa existǎ şi în viaţa fiecǎruia dintre noi un moment decisiv şi profund al crucificǎrii, o zi în care am murit şi o zi în care am reînviat şi nimic nu mai era ca înainte.
Dacǎ ar trebui sǎ fixez o linie imaginarǎ în viaţa mea, o frontierǎ invizibilǎ care sǎ-mi împartǎ timpul în înainte şi dupǎ, o zi în care m-am urcat pe cruce şi am simţit cuiele în încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, fǎrǎ îndurare şi fǎrǎ scǎpare, este ziua în care mi-am salutat copiii la aeroport.
Se strânseserǎ la pieptul meu ca nişte sǎlbǎticiuni hǎituite de o şleahtǎ de câini invizibili şi simţeam bǎtaia inimioarelor prin haine şi întrebǎrile care dǎdeau buzna în cǎpşoarele lor, fǎrǎ sǎ gǎseascǎ drumul cǎtre buze ca sǎ poatǎ fi rostite.
Şi tocmai eu, care gǎsisem întotdeauna firul unei poveşti de depǎnat, şi trǎgeam inspiraţie şi dintr-o adiere de vânt, şi aveam cuvinte sǎ alin orice durere, eram mutǎ ca un peşte, împiedicatǎ în propria neputinţǎ.
Şi apoi, ce aş fi putut sǎ le spun?
Cǎ mama se întoarce repede?
Cǎ Italia nu e aşa departe, o strǎduţǎ mai încolo, dai colţul şi ai ajuns?
Cǎ plec doar pentru câteva zile, suficient cât sǎ acopǎr nevoile din viaţa noastrǎ, aşa cum peticeam gǎurile din hǎinuţele lor, şi apoi va fi totul ca înainte?
Aşa speram, de fapt, cu toţii, dar ceva îmi spunea deja cǎ drumul pe care o apucaserǎm era lung şi întortocheat şi, de data aceasta, peticele de care aveam nevoie sǎ ne cârpim vieţile aveau un preţ dincolo de aşteptǎrile noastre.
Am reuşit totuşi sǎ gǎsesc forţa sǎ-i strâng lângǎ mine, tâmplǎ lângǎ tâmplǎ, şi sǎ le spun:
images (5)
«Dragii mamei dragi, sǎ nu fiţi necǎjiţi şi sǎ nu plângeţi. Voi sunteţi bucuria mea şi motivul pentru care plec acolo, departe, este sǎ vǎ vǎd pe voi fericiţi şi cu zâmbetul pe buze. Vom avea bani pentru tratamentele voastre şi pentru medicamente. Veţi avea hǎinuţe noi şi bune, cǎrţi şi jucǎrii. Într-o zi, ne vom muta într-o casǎ mai mare şi veţi avea fiecare camera voastrǎ. Nu vǎ va mai fi foame niciodatǎ. Întelegeţi, dragii mei? Mama o sǎ vǎ asigure toate astea. Nu am nimic mai scump pe lume decât voi».
«Da’ o sǎ ne fie dol de tine…», zise încet Alina.
«Ştie mama, pui drag. Dar trebuie sǎ fiţi puternici. Noi suntem cu toţii ca un echipaj al aceleiaşi bǎrci şi trebuie sǎ ne asigurǎm cǎ nu se scufundǎ».
«Şi noi cum putem sǎ te ajutǎm?».
«Având grijǎ unul de celǎlalt. Puii mamei…, vǎ iubesc atât de mult, încât dragostea mea vǎ va însoţi de departe, se va transforma într-un praf auriu care vǎ va înconjura şi proteja oriunde veţi merge. Dacǎ închideţi ochii, o veţi putea simţi. Iubirea nu cunoaşte graniţe. Nimic nu ne poate despǎrţi».
Georgicǎ a dat din cap, clipind des ca sǎ nu plângǎ, apoi a luat-o de mânǎ pe surioara lui şi mi-a spus ferm:
«Poţi conta pe mine, mamă…».
«Ştiam eu», i-am spus, sǎrutându-l pe frunte. «Sǎ ascultaţi de tata şi sǎ fiţi cuminţi. Mǎ voi întoarce cât pot de repede».
Leo m-a îmbrǎţişat şi el, fǎrǎ prea multe cuvinte.
«Mǎ simt ca un gunoi», mi-a şoptit. «Dacǎ singura mea soluţie este sǎ trimit mama de lângǎ copiii mei, ca sǎ le dau de mâncare, sunt, într-adevǎr, ultimul ratat».
«Nu vorbi aşa. Trǎim într-o lume ciudatǎ, în care rǎzboiul e dus de cei slabi şi frontul se mutǎ mereu în altǎ parte. Asta suntem noi, de fapt, Leo: nişte soldaţi ai supravieţuirii, lǎsaţi de izbelişte sǎ înfruntǎm mereu un rǎzboi ici-colo, în care noi suntem mereu învinşi. Mǎ întreb pentru ce ne-am bǎtut la revoluţie? Pentru ce am murit? Ca sǎ alunecǎm, din nou, în indiferenţa unui sistem care se uitǎ la noi, dar nu ne vede, abandonaţi propriului nostru destin. Într-o zi, mǎ vor judeca pentru gestul meu şi mǎ vor arǎta cu degetul. Asta îi va face sǎ se simtǎ mai puţin responsabili. Politicieni cu vorbe înflǎcǎrate pe buze, dar cu întuneric în suflet. Nu vor şti niciodatǎ câtǎ lume au aruncat în mizerie şi cât de puţin se deosebesc de cei de dinaintea lor. Puţinǎ iubire… aşa spunea mereu tata… puţinǎ iubire şi lumea asta ar putea fi salvatǎ. Puţinǎ iubire şi Isus n-ar fi avut niciodatǎ nevoie sǎ se urce pe cruce».
«Doamne, câtǎ dreptate ai…».
«Dar încǎ mai putem face ceva. Dragostea pe care o purtǎm unii altora ne va aduce la liman».
M-a sǎrutat îndelung, fǎrǎ sǎ mai spunǎ nimic.
«Ai grijǎ de copii», i-am mai susurat, sǎrutându-l pe tâmplǎ.
«Stai liniştitǎ. Ei sunt ochii mei din cap».
Apoi am îngenunchiat şi, luându-i de mânuţe, le-am spus:
«Hei, voi, sǎ vǎ uitaţi dupǎ avion, cǎ voi fi la geam sǎ vǎ fac din mânǎ».
«Serios?».
«Serios. Şi încǎ ceva, era sǎ uit. Am o micǎ suprizǎ pentru fiecare dintre voi».
«Ce sulplizǎ, ce sulplizǎ?», strigǎ Alina.
«Staţi sǎ vǎ spun. Georgicǎ, ţi-aduci aminte ce mi-ai spus cǎ ai vrea, în seara de Crǎciun?».
I se luminarǎ, dintr-odatǎ, ochii.
«Un cǎţel!».
«Şi nu orice cǎţel. Ţii minte?».
«Cum sǎ nu? Ţi-am spus cǎ vreau un pui de labrador».
«Cam mare pentru apartamentul nostru… dar, dacǎ tati nu se supǎrǎ…».
Leo ne privea cu ochi umezi şi simţeam cǎ, în clipa aceea, aş fi putut aduce şi o turmǎ de elefanţi în casǎ, şi nu ar fi clipit.
«Sigur…», a spus doar, încet.
«Ce vrei sǎ spui, mamǎ? Când pot sǎ iau caţelul?».
«Ei… l-am luat deja. Ce crezi? Te aşteaptǎ în curte la tanti Vasilica. E mic şi neastâmpǎrat ca tine. Sǎ-i dai un nume şi sǎ ai grijǎ de el».
«Sǎru’mana, mama! Abia aştept, nu-mi vine sǎ cred!».
«Iar pentru tine, micuţa mea prinţesǎ…», i-am spus Alinei care-şi aştepta, cuminte, rândul. «Mai ţii minte ce-ţi doreai?».
«Pǎpuşa aia cale volbeşte!».
«Aha, deci am ţinut bine minte». Am deschis valiza şi am scos cutia de un roz delicat, legatǎ cu panglicǎ argintie.
«O cheamǎ Viorica. Şi va fi prietena ta nedespǎrţitǎ. Sǎ ai grijǎ de ea».
«Violica!», exclamase, desfǎcând nerǎbdǎtoare cutia. «Vai, ce flumoasǎ e! Mulţumec, mama!».
M-am uitat în ochii lor luminaţi de acea bucurie neaşteptatǎ, pentru o clipǎ uitând pentru ce veniserǎ la aeroport. În secunda aceea totul a avut, parcǎ, sens şi am ştiut exact pentru ce plecam. Plecam pentru lumina aceea de pe chipurile lor. Pentru bucuria fǎrǎ preţ care li se aprindea în priviri când li se întâmpla ceva bun. Pentru sǎmânţa de fericire pe care o meritau. Dumnezeu îi adusese pe lume şi îi pusese în calea mea, iar asta trebuia să însemne ceva. Nu ştiam ce ne rezervǎ viitorul şi stǎteam, cu toţii, zgribuliţi sub plapuma neîncǎpǎtoare a realitǎţii pe care o trǎiam.
Dar un lucru era sigur: copiii aceia nu aveau sǎ sufere lipsurile pe care le suferiserǎm noi.
Atâta timp cât încǎ mai aveam în trup forţa sǎ muncesc, nu avea sǎ le fie foame, sete sau frig.

Badante per sempre – framment‏o

Come il tempo dell’umanità è diviso in prima e dopo Cristo, così nella vita di ognuno di noi esiste il momento decisivo e profondo della crocifissione, il giorno in cui siamo morti e il giorno in cui siamo resuscitati e niente è stato più come prima.
Se dovessi tracciare una linea immaginaria nella mia vita, una frontiera invisibile che divida il mio tempo in prima e dopo, il giorno in cui sono salita sulla croce e ho sentito i chiodi nei polsi e nei piedi, senza pietà e senza scampo, è il giorno in cui ho salutato i miei bambini all’aeroporto.

Mi si erano stretti al petto come animali inseguiti da un branco di cani invisibili e sentivo il battito dei loro cuoricini attraverso i vestiti e le domande che imperversavano nelle loro testoline, senza trovare la strada verso le labbra per poter essere articolate.
E proprio io, che avevo sempre trovato il filo di una storia da raccontare, e prendevo ispirazione anche da un alito di vento, e avevo parole per alleviare ogni dolore, ero muta come un pesce, intrappolata nella mia impotenza.
E poi, che cosa avrei potuto dire loro?
Che la mamma tornava presto?
Che l’Italia non era così lontana, una stradina più in là, giri l’angolo e sei arrivato?
Che andavo via solo per qualche giorno, abbastanza da poter soddisfare i bisogni della nostra vita, così come rammendavo con le pezze i buchi nei loro vestitini, e poi sarebbe stato tutto come prima?
Era ciò che speravamo, in effetti, tutti, ma qualcosa mi diceva già che la strada che avevo intrapreso era lunga e tortuosa e, questa volta, le pezze che ci servivano per rammendare le nostre vite avevano un prezzo al di là delle nostre aspettative.
Sono riuscita però a trovare la forza di stringerli a me, tempia contro tempia, e dire loro:
«Tesori miei, non siate tristi e non piangete. Voi siete la mia gioia e il motivo per cui vado là, lontano, è per vedervi felici e con il sorriso sulle labbra. Avremo soldi per le vostre cure e per le medicine. Avrete vestitini nuovi e belli, libri e giocattoli. Un giorno, ci trasferiremo in una casa più grande e ognuno di voi avrà la sua stanza. Non avrete mai più fame. Capite, bambini miei? La mamma si prenderà cura di tutto questo. Non ho niente di più caro al mondo tranne voi».
«Ma ci manchelai…», disse piano Alina.
“La mamma lo sa, cucciolo mio. Ma dovete essere forti. Siamo tutti come l’equipaggio della stessa barca e dobbiamo assicurarci che non vada a fondo».
«E noi come possiamo aiutalti?».
«Prendendovi cura l’uno dell’altro. Cuccioli di mamma… Vi voglio così bene che il mio amore veglierà su di voi da lontano, si trasformerà in una polvere dorata che vi avvolgerà e vi proteggerà ovunque andrete. Se chiudete gli occhi, potrete sentirla. L’amore non conosce frontiere. Niente ci può separare».
Georgică ha fatto di sì con la testa, sbattendo le palpebre per non piangere, poi ha preso per mano la sorellina e mi ha detto con voce decisa:
«Puoi contale su di me, mamma…».
«Lo sapevo», gli ho detto, baciandogli la fronte. «Date retta al papà e fate i bravi. Tornerò appena possibile».
Anche Leo mi ha abbracciato, senza troppe parole.
«Mi sento una merda», mi ha sussurrato. «Se l’unica soluzione che ho è strappare via la mamma ai miei bambini, per dar loro da mangiare, sono, davvero, l’ultimo dei falliti».
«Non dire così. Viviamo in un mondo strano in cui la guerra è combattuta da quelli deboli e il fronte si sposta sempre da qualche altra parte. Ecco ciò che siamo, di fatto, Leo: due soldati della sopravvivenza, mandati allo sbaraglio per affrontare sempre una guerra qua e là, in cui noi siamo sempre i vinti. Mi chiedo per cosa ci siamo battuti durante la rivoluzione, per cosa siamo morti. Per scivolare, di nuovo, nell’indifferenza di un sistema che ci guarda, ma non ci vede, abbandonati al nostro destino. Un giorno mi giudicheranno per il mio gesto e mi punteranno il dito contro. Questo li farà sentire meno responsabili. Politici dalle parole infiammate sulle labbra, ma con il buio nel cuore. Non sapranno mai quanta gente hanno scaraventato nella miseria e quanto poco si distinguono da quelli prima di loro. Un po’ d’amore… diceva sempre il papà… un po’ d’amore e questo mondo potrebbe essere salvato. Un po’ d’amore e Gesù non avrebbe mai avuto bisogno di salire sulla croce».
«Dio, come hai ragione…».
«Ma possiamo ancora fare qualcosa. L’amore che proviamo gli uni per gli altri ci porterà a riva».
Mi ha baciato lungo, senza più dire nulla.
«Prenditi cura dei bambini», gli ho sussurrato ancora, baciandolo sulla tempia.
«Sta’ tranquilla. Loro sono la luce dei miei occhi».
Poi mi sono inginocchiata e, prendendo le loro manine, ho detto:
«Ehi, voi, tenete d’occhio l’aereo, sarò al finestrino a farvi ciao con la mano».
«Davvelo?».
«Davvero. E un’altra cosa, quasi dimenticavo. Ho una piccola sorpresa per ognuno di voi».
«Che solplesa, che solplesa?», ha gridato Alina.
«Ora ve lo dico. Georgică, ricordi cosa mi hai detto che volevi, la sera di Natale?».
Gli si illuminarono, di colpo, gli occhi.
«Un cagnolino!».
«E non un cagnolino qualunque. Ti ricordi?».
«Come no? Ti ho detto che volevo un cucciolo di Labladol».
«Un po’ grandicello per il nostro appartamento… Ma, se il papà non ha nulla in contrario…».
Leo ci guardava con occhi lucidi e sentivo che, in quel momento, avrei potuto portare persino una mandria di elefanti in casa, e lui non avrebbe battuto ciglio.
«Certo…», si è limitato a dire, piano.
«Cosa vuoi dile, mamma? Quand’è che posso plendere il cagnolino?».
«Eh… l’ho già preso. Cosa credi? Ti aspetta nel cortile di zia Vasilica. È piccolo e monello come te. Dagli un nome e prenditi cura di lui».
«Glazie, mamma! Non vedo l’ola, non ci posso cledere!».
«E per te, mia principessina…», ho detto ad Alina che aspettava, paziente, il suo turno. «Ti ricordi cosa volevi?».
«Quella bambola che palla!».
«Ah, allora mi sono ricordata bene». Ho aperto la valigia e ho tirato fuori la scatola di un rosa delicato, legata con un nastro color argento.
«Si chiama Viorica. E sarà la tua amica del cuore. Prenditi cura di lei».
«Violica!», ha gridato, aprendo impaziente la scatola. «Oh, che bella che è! Glazie, mamma!».
Ho guardato nei loro occhi illuminati da quella gioia improvvisa, dimenticando per un attimo il motivo per cui erano venuti all’aeroporto. In quell’istante tutto sembrava avere senso e ho saputo esattamente per cosa partivo. Partivo per quella luce sui loro volti. Per la gioia senza prezzo che si accendeva nei loro sguardi quando succedeva loro qualcosa di buono. Per il seme di felicità che si meritavano. Dio li aveva fatti venire al mondo e li aveva messi sul mio cammino, e questo doveva significare qualcosa. Non sapevamo cosa avesse in serbo per noi il futuro e stavamo, tutti, alla meglio infreddoliti sotto la coperta troppo corta della realtà che vivevamo.
Ma una cosa era certa: quei bambini non avrebbero sofferto gli stenti che avevamo sofferto noi.
Finché avevo ancora nel corpo la forza di lavorare, non avrebbero avuto fame, sete o freddo.
08-roman-serial-jpg
„Multe s-au spus despre femeile care şi-au lăsat în urmă copiii ca să-i apere de nevoi, plecând la muncă în străinătate. Badante, cum li se spune, un termen care a traversat graniţa şi a intrat de drept în vocabularul românesc. Judecate, acuzate, puse la zid, de puţine ori au avut şansa să se ridice şi să se apere.
Veşnic dispuşi să aruncăm prima piatră, rareori ne uităm în urmă să vedem cât de mult a durut.
Cartea aceasta nu-şi pleacă urechea la sunetul sec al pietrelor. Au căzut prea multe ca să le mai numărăm. Ea încearcă doar să simtă intervalul tăcerii dintre o piatră şi alta. Tăcerea aceea este o piatră nearuncată. Şi tocmai în tacerea aceea, în spaţiul acela de lovitură neîntâmplată, s-a aşternut pe hârtie această poveste.
” (Ingrid Beatrice Coman)

Annunci

Rispondi

Effettua il login con uno di questi metodi per inviare il tuo commento:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: