Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

Associazione Donne Romene in Italia – A.D.R.I.

Voci pentru Romania – Ingrid Beatrice Coman

“Universul e miscare si orice pas inainte, chiar si unul gresit, e mai bun decat o stagnare in propriile indoieli”

Ingrid Beatrice Coman

Ingrid Beatrice Coman


Autor: Ionela Dobos

Pentru inceput as dori sa ne spuneti care sunt proiectele in care sunteti implicata in prezent si cum anume ati ajuns sa fiti implicata in aceste proiecte ?

Cel mai mare si mai sofisticat proiect este baiatelul meu de doi ani si jumatate! Mare parte din fortele mele merg catre el. Restul –oarecum se creeaza in jurul lui, in cutele de timp care mai raman. Dar e loc pentru toate in viata unui om, asa ca merg mai departe si cu celelalte, chiar daca uneori trebuie sa ma impart in sute de bucati ca sa fac fata tuturor situatiilor. Daca e sa vorbesc despre un proiect literar, ma straduiesc sa termin pana in toamna primul roman in limba engleza, care si marcheaza intr-un fel trecerea de la scrierea in limba italiana la cea in limba engleza – ca limba de scriere. E oarecum o alta lume, dificil de explicat, usor de inteles poate pentru cine a fost nevoit sa treaca, sa se renasca si redescopere in alta limba. Pentru ca fiecare limba iti deschide o alta lume la care trebuie sa te adaptezi si pe care trebuie sa ti-o insusesti, ca ea sa-ti poata ingadui sa faci parte din ea.

Daca nu ma insel, limba romana este limba dumneavoastra materna si totusi exersarea talentului dumneavoastra literar s-a cladit pe limba italiana. Cum se explica acest fapt? De ce ati optat pentru limba italiana?

Nu, nu va inselati. Desi pe masura ce ne transformam in pelegrini ai limbilor, devine din ce in ce mai greu sa trasam frontiere intre o limba si alta. Limba italiana a devenit, incet incet, o a doua limba materna, daca exista asa ceva, in sensul ca a devenit parte din fiecare detaliu al vietii mele. Cred ca e inevitabil, atunci cand traiesti intr-un loc vreme mai indelungata, sa iti asimilezi limba si cultura si sa o faci parte din fiinta ta. Insa trebuie sa marturisesc ca exista o pasiune mai veche pentru italiana, cu mult inainte chiar de a fi inceput sa o invat. Ceva m-a atras inspre cultura italiana, uneori atat de puternic incat nu am putut rezista.

Paradoxul este insa ca acel ceva care cu multi ani in urma a exercitat o putere atat de mare asupra imaginatiei mele a ramas in continuare in taramul lucrurilor neintamplate, chiar si dupa atatia ani. Intre timp insa am invatat sa separ lucrurile imaginare de cele reale…

Pentru ca aminteati de romanul in limba engleza la care lucrati, as vrea sa va intreb care ramane limba in care va simtiti cel mai bine, in care experienta scrisului vi se dezvaluie cel mai mult ?

E greu de spus. Toate, pana la urma. Se completeaza una pe alta. De multe ori am constatat ca expresii ale limbii romane nu au echivalent in nici o alta limba, cuvinte care la noi exprima o anumita stare de spirit, sentiment, traire, pur si simplu nu pot fi redate in alta limba, sau e necesara o fraza intreaga in loc de un simplu cuvant. Si, bineinteles, acelasi lucru se verifica si in celelalte limbi. Mesajul pe care vrei sa-l transmiti ti se desfasoara in gand in culorile mai multor limbi, dar apoi trebuie sa alegi una singura in care sa te exprimi, din pacate.

De ce un roman in limba engleza? Difera mult acest roman de restul cartilor scrise pana acum?

Pentru ca e o limba pe care o iubesc foarte mult, ca si cea italiana. Si, de cand am plecat din Italia si m-am stabilit in Malta, m-am apropriat mai mult de cultura engleza, care face parte din traditia insulei. Asta a presupus si mai multe lecturi in engleza, frecventarea unor grupuri literare de formatie engleza, oameni de cultura englezi, prieteni, ceea ce te transpune, ca sa zic asa, intr-o alta lume. Si atunci iti continui ceea ce faci in limba care iti e la indemana in momentul respectiv. Dar continui sa scriu si in italiana, care ramane limba mea de suflet. Si – da, romanul acesta difera fata de celelalte romane, dar nu pentru ca este scris in engleza, ci pur si simplu pentru ca apare intr-un moment diferit al vietii mele. Noi toti ne schimbam de-a lungul anilor, ne modificam felul in care percepem lumea si viata, si atunci automat asta se reflecta si in ceea ce facem.

Daca ar fi sa mentionati cea mai mare reusita a carierei profesionale, care ar fi aceasta?

Cea mai mare reusita a unei cariere profesionale este cea care inca nu s-a intamplat. Prin natura noastra, suntem permanent agatati de un vis, o idee, care inca nu s-a nascut dar care se zbate acolo sa iasa. In ce priveste proiectele care deja s-au incheiat, eu personal nu am o scara pe care sa pot plasa „cea mai importanta” si „cea mai putin importanta” realizare.

Tot ce s-a intamplat in anii acestia a fost important. Fiecare carte si-a avut povestea ei, drumul ei, locul ei in sufletul meu. Pentru ca fiecare carte scrisa e ca un drum facut in recunoastere, de sine si de ceilalti. Incepi sa scrii prima pagina a unei carti si stii ca atunci cand vei pune pe hartie ultimul cuvant pe ultima pagina nu vei mai fi acelasi, ci te vei fi schimbat impreuna cu naratiunea careia i-ai permis sa se deruleze prin stiloul tau. Si apoi, o data ce cartile ies din tipar, incepe alta calatorie, nu mai putin importanta, a mesajului cartii catre cititor. E ca un val de vibratii care se nasc in jurul a ceea ce ai scris si fiecare prezentare, intalnire cu cititorii e ca o mica perla a comunicarii si impartasirii sentimentelor pe care le-ai pus in cartea ta, foarte pretioasa pentru munca de cele mai multe ori solitara a unui scriitor.

„Orasul lalelelor” („La città dei tulipani”) mi-a deschis un orizont al suferintei si totodata al sperantei, am intalnit oameni din parti ale lumii si din domenii pe care nu le cunoscusem inainte, de la istorici ai Afganistanului din Universitati pana la voluntari Emergency care tocmai se intorceau din Kabul, si fiecare dintre ei mi-a impartasit propria experienta si m-a ajutat sa inteleg amploarea istoriei unui popor in amanuntele lui cele mai putin glorioase, si tocmai de aceea cele mai emotionante, pentru ca acolo unde se sting reflectoarele de cele mai multe ori incepe viata, cea reala, facuta din persoane obisnuite care incearca sa supravietuiasca cum pot mai bine si sa salveze o frantura de speranta si viitor pe care sa o puna in brate fiilor si fiicelor lor sa o duca mai departe.

„Ceai la samovar” („Tè al samovar”) m-a ajutat sa cunosc o parte din istoria Rusiei care inca mai e pusa la indoiala si asupra careia inca mai pluteste umbra negarii si a uitarii. Am cunoscut oameni care inca mai plang pe o fotografie in alb negru o fiinta iubita care a plecat fara intoarcere, de parca timpul s-ar fi oprit acolo in pragul casei lor acum cincizeci de ani si totul a inghetat in asteptare, in speranta ca o mana magica isi va aduce aminte sa repuna in miscare cursul vremii mai devreme sau mai tarziu si sa-i aduca inapoi pe toti cei disparuti.

„Per chi crescono le rose” („Pentru cine cresc trandafirii”) , singura carte ambientata in Romania, m-a ajutat sa regasesc parti din mine, ramase in capcana vremurilor de atunci, si sa le aduc la lumina, impreuna cu trairile, indoielile si sperantele unei intregi generatii. Nu am gasit raspunsul la chestiunile cele mai arzatoare, dar am invatat sa accept intrebarile ramase fara raspuns ca parte integranta din viata noastra, ca fiinte si ca popor, fara sa-mi pierd speranta ca intr-o zi cineva va desface nodurile istoriei si ne va dezvalui adevarul.

Lectia cea mai puternica ramane aceea ca viata nu moare niciodata, ci se reinnoieste si replamadeste, uneori din nimic, o farama de lut sau o adiere de vant, si gaseste mereu drumul sa mearga mai departe.

Indiferent daca ne referim la lumea lagarului sovietic de la Kolyma pe care o descrieti in Ceai la samovar, la Afganistanul aflat in razboi din Orasul lalelelor sau la Romania in preajma revolutiei din Pentru cine cresc trandafirii, toate cele trei contexte reprezinta situatii limita. De ce anume ati ales sa plasati personajele dumneavoastra in aceste situatii limita ? Cum se explica optiunea dumneavoastra pentru astfel de medii? Ati vrut oare sa demonstrati ca dincolo de conditiile extreme la care viata poate fi dusa , exista totusi resurse pentru umanitate?!

Exista intotdeauna resurse pentru umanitate. Cel putin asa imi place sa cred si sa sper. Cred ca ma voi agata de speranta asta pana la sfarsitul zilelor mele, indiferent cat de mult s-ar incapatana evenimentele istoriei sa-mi dovedeasca contrariul. Iar la intrebarea „de ce am plasat personajele in aceste situatii limita”, raspunsul este: nu le-am plasat eu, oricat de ciudat ar putea parea. De fapt scriitorul nu plaseaza pe nimeni nicaieri, ci doar se limiteaza la a pleca urechea, ca sa spun asa, la povestile oamenilor, la trairile lor, la neputinta si durerea lor, cateodata, atunci cand istoria le ravaseste vietile si le arunca in directii necunoscute fara cale de intoarcere. Acesta este, dupa parerea mea, marele privilegiu al scriitorului: ca, ramanand in muta ascultare, ca un martor umil al unor experiente de viata zdrobitoare, i se ingaduie, apoi, sa ia in mana un stilou si sa le astearna pe hartie. Astfel povestea unuia devine povestea tuturor, si oamenii nu se vor simti poate le fel de singuri in suferinta lor, si unul poate sa dea nadejde si lumina unui semen de al lui pe care nu l-a cunoscut si nici nu-l va cunoaste vreodata. Avem nevoie sa stim ca nu suntem singuri. In plus, consider ca cel mai mare dusman al unui trecut plin de suferinta este un viitor plin de uitare. O carte e o mica flacara aprinsa undeva in lume. E probabil ca nu va face multa lumina si nici nu va tine mult. Dar poate ca intr-un anumit moment, intr-un anumit colt de lume, va fi luminat, pentru o clipa, casa si sufletul cuiva care se simtea iremediabil singur, si asta imi ajunge.

Daca ar fi sa ne referim la efortul care precede scrierea unui roman, ce rol are munca de documentare in elaborarea fiecarei carti in cazul dumneavoastra? Spre exemplu, ati ales sa scrieti despre Afganistan. De ce tocmai Afganistan? A existat o legatura personala cu acest loc sau ati pornit de la ideea ca indiferent de spatiu si timp trairile oamenilor raman aceleasi?

Munca de documentare este esentiala. Este cea mai profunda si mai marcanta calatorie si experienta din povestea unei carti. Este cea care iti permite sa te apropii de un anumit context nu doar la nivel informativ, ci si al trairilor reale. Iti permite sa cunosti oameni, sa stai de vorba cu ei, sa-i asculti, sa revolutionezi toate ideile preconcepute vehiculate de presa si sa iti formezi propriul tau punct de vedere. Doi ochi umezi de emotie care iti incredinteaza povestea vietii lor fac mai mult decat toate cronicile de razboi. De fapt, cred eu, asta si lipseste stirilor de razboi: oamenii nu au nume, nu au chipuri, ci sunt doar umbre care raman necunoscute daca supravietuiesc si devin impersonale statistici daca mor.

Eu consider ca orice se intampla in lume are o „legatura personala” cu fiecare dintre noi, si un prizonier din cel mai indepartat colt al Asiei are aceleasi trairi ca unul din cea mai apropiata inchisoare romaneasa.

Dar munca de documentare este si dureroasa, te invaluie si te ravaseste, si trebuie sa te apropii pe varfuri, in respectuoasa tacere, de anumite fiinte, sa nu le tulburi prea mult apele delicate ale memoriei.

Care este legatura dumneavoastra cu propriile personaje?

Foarte puternica. De fapt ati putea pune si intrebarea invers: care este legatura lor cu mine, pentru ca de multe ori am avut senzatia si chiar convingerea ca ele ma alegeau pe mine, si nu invers. Personajele se nasc intr-un mod foarte misterios, care mie inca imi este necunoscut, si o data ce le-ai creat si le-ai dat un nume, traiesc o viata proprie, vin si pleaca di cartea ta cand vor. Se comporta in mod autonom, ca niste fiinte reale. Nu de putine ori mi s-a intamplat ca un personaj sa „refuze”, ca sa zic asa, o anumita actiune, un cuvant sau un gest care eu consideram ca i se potriveste si la care ma vedeam nevoita, in cele din urma, sa renunt. E o lume aparte cea a literaturii, cei care au de a face cu ea v-o pot confirma, in care totul are viata, respira si se misca dupa tainice legi pe care autorul doar se limiteaza sa le respecte.

Trecand de la registrul operei la cel al vietii personale, care sunt persoanele care v-au influentat cel mai mult dezvoltarea, nu doar pe plan profesional, ci si uman?

E greu de separat cele doua lucruri. Persoanele care m-au influentat pe plan profesional nu au lasat doar amprenta rece a cunostintelor lor, ca sa zic asa, ci de cele mai multe ori mi-au daruit si o lectie de viata care a ramas parte din mine. Pastrez o amintire buna a fiecarui „maestru” de la care am avut norocul si onoarea sa invat ceva, de la primul profesor de romana care mi-a dat un sfat si o indrumare buna in anii de scoala, pana la scriitorii la a caror scoala am avut ocazia sa invat mai tarziu. Le sunt recunoscatoare tuturor in aceeasi masura.

Stiu ca ati plecat din Romania in Italia in vederea continuarii studiilor si ca in cele din urma v-ati stabilit aici. Cum a fost despartirea de Romania si cat de bine ati reusit sa va integrati in mediul italian? Cum a fost aceasta trecere de la o cultura la alta?

Despartirea este intotdeauna dificila. E ca o ruptura, o sfasiere launtrica de care iti dai seama treptat, dar care te schimba pentru totdeauna. Exista un moment, ca un fel de punte intre doua lumi, in care nu esti nicaieri, pentru ca esti strain de tara unde ai ajuns si esti departe de cea pe care ai lasat-o. Incet, incet, incepi sa te adaptezi, ca sa zic asa, adica sa te modifici si sa te cioplesti in asa fel incat noua lume sa te accepte, iar cand crezi ca ai reusit si efortul tau a fost rasplatit, iti dai seama ca intre timp ai devenit strain si pentru cei de acasa. Iar acela este punctul fara de intoarcere.

Trecerea de la o cultura la alta se metabolizeaza destul de bine, pentru ca esenta lor se aseamana foarte mult. Cu oamenii e mai complicat, dar asta e o alta poveste…

Fara doar si poate, locurile natale ocupa in viata fiecarui om un rol aparte; ce amintiri va leaga de aceste locuri?

Foarte multe. La vremea respectiva erau amestecate, bune si rele laolalta. Pe masura ce trece timpul, memoria le estompeaza si le imbraca pe toate intr-o aura delicata. Desi erau vremuri grele pentru toti, s-au intamplat multe lucruri bune in viata mea cat am locuit in Tecuci si multi dintre oamenii pe care i-am intalnit atunci au ramas parte din memoria mea afectiva. Din pacate viata ne-a dus pe toti in sute de directii, ca pe semintele de flori, si am pierdut legatura cu cea mai mare parte dintre ei, prieteni colegi sau profesori. Sper sa am ocazia sa-i revad intr-o zi si poate sa le spun ce n-am avut curajul sau ocazia sa le spun atunci. Viata ne da intotdeauna o a doua sansa. Poate ca atunci voi reusi sa le strang mana si sa-i imbratisez pe cei pe care i-am lasat prea in graba sau cu prea putine cuvinte de ramas bun.

O intrebare putin mai complexa, acum; vorbind din prisma experientei personale, care ar fi primele lucruri despre care credeti ca ar trebui schimbate in Romania si cum anume s-ar putea realiza aceste schimbari? Ce anume credeti ca avantajeaza Romania?

E intr-adevar o intrebare foarte complexa la care foarte putini pot pretinde ca sunt in masura sa raspunda si eu nu sunt printre aceia. Daca ar fi sa privesc, prin mica mea prisma, atat cat imi e ingaduit sa vad, as spune ca primul lucru pe care l-as schimba ar fi poate oamenii, increderea lor in viata si in ei insisi, felul in care isi pun credinta in viitor, frica, indoiala si neincrederea. Atunci cand li se surpa oamenilor pamantul de sub picioare, e greu sa mai aiba forta sa mai creada in ceva. Romanii au avut intodeauna parte de mai mult decat puteau duce, dar au avut si forta sa nu se prabuseasca si sa mearga mai departe. Sunt suflete puternice, dar sa nu li se ia faclia care sa le arate drumul. Si asta nu intotdeauna e posibil. Uneori trebuie sa bajbai pe intuneric si sa ai incredere in instinctul tau de a gasi drumul orice s-ar intampla.

Ce ati dori sa le spuneti tinerilor aflati la inceput de drum, considerand ca e important ca ei sa stie?

Sa nu le fie teama de nimic. Pentru mine asta e cheia, indiferent in ce directie vor sa indrepte pasii vietii lor. Sa ia hotarari si sa le duca pana la capat, orice s-ar intampla, pentru ca universul e miscare si orice pas inainte, chiar si unul gresit, e mai bun decat o stagnare in propriile indoieli. Nu e nevoie sa stii drumul in toate amanuntele lui si pana la capat. E de ajuns sa iti iei inima in dinti si sa pui primul pas, restul vine de la sine si de multe ori strada se adapteaza pasilor celui care o parcurge. Fiecare isi are rostul lui, nimeni nu e lipsit de importanta in desenul general al vietii. Asa ca orice ti-ai pus in gand sa faci, oricat de trasnit ti se pare visul tau, apara-l cu toate fortele tale de criticile si indoiala celorlalti, leagana-l si ocroteste-l ca pe un copil, si el va creste si se va realiza in felul la care te astepti mai putin. Sa nu-ti pierzi niciodata speranta, e singurul fir de argint care te tine legat de viitorul tau! Drum bun tuturor…

http://vocipentruromania.ro/ingrid-beatrice-coman-universul-e-miscare-si-orice-pas-inainte-chiar-si-unul-gresit-e-mai-bun-decat-o-stagnare-in-propriile-indoieli/

Annunci

Rispondi

Effettua il login con uno di questi metodi per inviare il tuo commento:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

Informazione

Questa voce è stata pubblicata il 5 agosto 2012 da in Amici/Sostenitori con tag , , .
%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: