Scrisoare închisă Simonei Catrina

Ca să-l parafrazez pe George Stanca, dragă Simona Catrina,

În data de 18 noiembrie, adică ieri, ziarul Adevărul ți-a publicat un text pe platforma lor de blogging. Titlul nu-l voi repeta aici pentru că-mi pare nefericit și murdar, dar fac referire în cele ce curg mai la vale la randurile tale, care pot fi citite AICI. Admit, vinovat, că citesc periodic blogurile Adevărul. Admit, cu atât mai vinovat, că mă opresc periodic la textele Simonei pentru că au un je-m’en-foute-ism de găină bătrână de Caransebeș care, dogită de-atâta tutun și conversat la lampion, palpează cu papila sâmburele adevărului și-l scuipă dezinvolt. E și-asta o tehnică de-a scrie, în grabă și scârbă, scârbit și scârbavnic. Să fie oare posibil că, la fel ca mulți alții, am și eu glanda mea scatofilă de muls? Probabil.

Dar ieri Simona Catrina a comis-o, în năcazul ei, și cuvine-se să adresăm corect aberantistica bloggeriței (scuze pentru licență, nu-mi aparține, mulțumesc prietenului Liviu Drugă pentru minunatul cuvânt adăugat la vocabular). Se întâmplă că în privința comportamentului suicidar la oameni să am o oareșcare experiență profesională, cu triplă sușă: tratez suicidari, fac de un deceniu cercetare în suicid, și-apoi mai am și-o patalama universitară de la mulți kilometri distanță, un ocean mai la stânga, care zice că sunt supraspecializat în suicidologie.

Expert în sinucidere, mi-au zis. Dar după ce ne-am râs cu toții de ambiguitatea formulei a rămas totuși stabilit că(ci) când deschid gura n-o fac să-mi dau cu părerea.

Ca (și) Catrina.

Domnia sa susține că nu există tentative de suicid. Or că că, or că că. Ce atâta lamentație, ce-atâta of, până la urmă cine-o citește pe Simona va rămâne poate cu impresia că e o glorie să mori prin suicid (un succes de vreun fel), pe câtă vreme amatorii în ale artei, cei care supraviețuiesc, sunt vreo specie de ratați, nici măcar pe-asta n-au făcut-o ca lumea. Pricep eu bine, Simona? Nu te superi că îți spun Simona, e în regulă cu mine să-mi spui Gabi, toată lumea o face. Indubitabil e un of pe undeva. Indubitabil privit de la distanța aproape-departe a omului care poate s-a lovit de cineva pe cale de-a-și face rău va fi aruncat, sau ridicat, mănușa ajutorului și va fi văzut poate că e frustrant, că sunt oameni care se vătămează pe ei cu bună știință în scopul de-a manipula o situație sau pur și simplu de bîzdîc, ceea ce noi în limbaj psihiatric numim pretențios ”eliberarea tensiunii”.

Simona, există în lumea mea un cuvânt pentru ceea ce descrii tu amator în rândurile tale, se numește Sindrom de Auto-vătămare Deliberată (SAD în română, DSH în engleză). Și poate-ar merita să scriu despre dar deocamdată link-ul wikipedia e suficient. Dacă-i dai pe aceștia la o parte, cei care suferă de parasuicid, rămâi totuși cu o plajă foarte mare de oameni, câteva sute de mii de indivizi care anual, în România, caută să se omoare și vor face cel puțin o tentativă, de letalitate și intensitate variabile.

Să mă explic.

Intensitatea unei tentative suicidare cuprinde motivația subiectivă a individului de-a muri. Poate fi acută sau cronică. În diateza acută, când omul e în detresă și se apropie de pasajul la act, intensitatea actului suicidar cuprinde două dimensiuni mari și late: impulsivitate, vezi timpul până la pasajul la act, și capacitate psihică prezervată, vezi rațiunea cuprinsă în motivație sau câtă premeditare intră în planificarea actului.

Letalitatea unei tentative este măsurată prin consecințele medicale ale unui act. Un gest impulsiv, negândit, momentar poate rezulta în mari daune (vezi ingestia unor substanțe foarte toxice sau lacerarea anumitor traiecte vasculare, artere sau vene, cu pierdere semnificativă de sânge). La fel de bine un gest foarte gândit, ordonat uneori cu luni înainte din varii motive nu rezultă în mare letalitate pentru că în planul individului intervine fie hazard, fie intervenție.

Ce se vede din avion sau din spatele tastaturii, după caz, e o poveste tristă și surprinzătoare, ușor de bagatelizat și transformat în cancan sau ciubuc de presă. Sătui fiind de atâtea povești de ora 5, sterilizați practic emoțional la narațiunea din spatele unei lame care taie pielea, oamenii vor avea poate retorta pe care o ai și tu, Simona, la fel cum reacționează bont și la copii cu cancer pentru care se adună bani, bătrâni pe pampers care putrezesc prin paturi de cămin sau vagabonzi, fie ei câini sau oameni. Ni se rupe pentru că în fapt nu doar că suntem (sunteți) neputiincioși în a le schimba soarta dar mai ales indiferenți. Și n-ar fi mare brânză dacă am/ ați fi indiferenți, brânză e când indiferența se transformă într-0 țâfnă, o nerăbdare, o sugestie voalată că ne mai perturbați mult? Vorba proorocului Mircea Badea, nu mai muriți odată?

Păi nu.

Periculos cum ar fi argumentul tău e atât de ușor de generat și de generalizat în România. Atâtea lucruri copleșesc. După ce că trăim greu, după ce că suntem împovărați și nu ne plângem despre asta mai vin și triștii ăia care nu prețuiesc viața și-și bagă picioarele, treaba lor dreptul lor, noi îi damnăm ca buni creștini ce suntem și-i îngropăm după o pravilă de secol XVII încă în vigoare în BOR, dacă mai merge vreunul la televizor ca subsemnatul și-aduce aminte că suicidul e o boală psihică ne oprim un pic din perorat dar nu foarte mult căci după aia o luăm din nou la picior prin zburdălnicia ireverentă a celuilalt nevrotic (dar nu suicidar, încă cel puțin) care zbiară, destitut ”ne obosiți!” și merge mai departe ca Dorina Lazăr în filmul cu Angela.

Tu îți dai seama, Simona, ce palmă dai când scrii minunile tale oamenilor care au în familie un soț, un părinte, un copil care-a făcut vreodată o tentativă de suicid? Îți dai seama ce sugerezi, către ce bog tragi discuția cînd te dai cu sania părerii pe derdeluș? Hai să-ți dau câteva informații care s-ar putea să te ajute pe viitor.

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor care mor prin suicid, adică în România cam 3500/ 4000 de oameni pe an (echivalentul unui sat din Ardeal) sufereau de o boală psihică nediagnosticată la momentul morții. Nediagnostică și netratată. Tratamentul ar fi putut să le salveze viața. Majoritatea zdrobitoare mor la prima tentativă. Dintre cei care supraviețuiesc unei prime tentative letalitatea rămâne mult mai mare cu populația generală pe parcursul următoarelor 2 tentative, ceea ce înseamnă că medicul psihiatru care se ocupă de un suicidar se poate aștepta că mai are, ca în baseball, două lovituri și-apoi, vorba englezului, ”he’s out”. Dintre lucrurile care pe mine m-au ținut vreodată treaz noaptea, care mi-au înfundat coronarele și mi-au strâns cușca toracică într-un nod, pacientul acut suicidar e primul și marele motiv profesional de insomnie. În branșa mea e o filosofie, până la proba contrarie îi iei pe toți în serios pentru că, după cum scriam mai sus, intensitatea unei tentative (vezi motivația ei și planificarea) nu prezice dezondământul. Ca și în seismologie, în suicidologie nu putem decît cu o marjă mică să prezicem cine va trăi, și cine va muri, prin suicid înaintea unei prime tentative și luptăm, luptăm din răsputeri Simona ca o tentativă să nu aibă niciodată loc. Tu arunci în text alandala povești mediatizate de suicid, unele finalizate (vezi cazul Mădălinei Manole sau al Mălinei Olinescu), altele nu (vezi Oana Zăvoranu). Mădălina și Mălina fuseseră amândouă văzute de un psihiatru, ceea ce e cu atît mai trist. Asta ar trebui să-ți spună că în România nu există un mecanism performant prin care cineva care suferă de boala asta să fie tratat cumsecade, și ajutat să-i supraviețuiască.

Pentru că suicidul este o boală, Simona, cum e și infecția cu streptococ. Când lamentezi prezența suicidarilor care nu mai mor și ei odată pentru mine e ca și cum te-ai plânge că face lumea gripă și tușește la metrou. Nu mai bine-și pun ei o mască și se ascund în gaura de unde-au ieșit? – zise el, care n-a tușit în viața lui. Trei sferturi din populație se va fi gândit cel puțin o dată în viață să-și ia viața, șansele sunt că și tu ai făcut asta, iar dacă te uiți împrejur la tine în redacție vei vedea mulți oameni care, neștiut de nimeni, contemplează asta poate cu o frecvență mai mare decât și-ar dori. Merg pe o sârmă, luptă cu obsesiile lor agresive, își distrag atenția, suferă în tăcere. Suferă, Simona, să nu te îndoiești vreun moment de asta și nu înțeleg de ce suferința lor ar fi mai puțin autentică decât a unuia cu durere de măsele doar pentru că nu are un obiect material în spate. Înțeleg că omului cu o carie ai să-i spui te mai plângi mult nene? Du-te la doctor!

Dar tu nu spui asta.

Tu spui ceva de genul ”nu mai bine mori?”

Altfel spus îl încurajezi – culmea – or să tacă or să moară. Tertium non datur, vorba lui Aristotel. Ei bine, dihotomia e falsă. Calea suicidarului nu presupune doar viață sau moarte, e această falsă împărțire în alb-negru a lucrurilor pe care el și-o împinge mult timp pe masă până când balanța vieții e epuizată și-apoi nu-i rămâne decât alternativa – logică dacă stai pe filosofia asta – anume să moară.

Am văzut, în anii de când lucrez, mii de oameni care au făcut tentative de suicid. În România am tratat câteva sute și-au trăit, Simona. Și e un motiv de mulțumire pentru mine pentru că după ce trec prin Infern ajung pe-o altă parte a gândirii în care, privind îndărăt, se uită la gestul/ gesturile lor cu o formă de curiozitate amestecată cu spaimă, vezi de fapt o frică a posteriori de moartea care-ar fi putut să vină în toată finalitatea ei, cu tot bagajul ei de inutilitate și prematuritate, și tac. Și se simt cumva însingurați ca omul care-a supraviețuit unui taifun personal, care abia începe să priceapă ce-a pățit și îi e cu atât mai greu să-i spună cuiva de lângă el cum e. Cum e să te trezești dimineața și să te uiți la cuțit și furculiță și să ți se facă frică să pui mâna pe ele, cum e să te sui în mașină și să-ți fie frică să pleci din parcare pentru că s-ar putea să apeși mai mult pe accelerație și mai puțin pe frână, cum e să închizi geamurile și ușa de la balcon pentru că hăul te cheamă. Nu e o mândrie, spre deosebire de omul care-a fost la război și-a învins, să învingi boala asta, ba când te uiți la flegma dimprejur îți pui problema că de fapt oamenii nu te-au vrut niciodată viu așa cum oamenii nu te-au vrut niciodată bolnav. Oamenii te-au vrut aseptic moral și emoțional pentru că le e teamă și lor că se vor regăsi vreodată în tine și, ca și tine, se vor simți și ei singuri atunci și furia asta, furie pe care o ai și tu în rîndurile tale, s-ar putea să-i aducă pe buza neputiinței și-a saltului la un act regretabil.

Regretabil vine de la regret, Simona.

Am băut atâta regret în meseria mea de psihiatru și de suicidolog. Regret pentru ziua când n-am sunat deși mi-a trecut prin cap să sun să întreb doar ”ce mai faci”. Regret pentru doza aia de antidepresiv pe care n-am urcat-o cât, după aceea, îmi dau seama că aș fi putut să o fac. Regret pentru lacrimile familiei, regret pentru figura absentă, distrusă, demontată ca un Mecano cerebral a omului care uneori printr-o secundă ar fi putut fi aici, sau acolo, regret pentru limita dincolo de care nu poți trece și unde lupți cu toate puterile tale profesionale și empatice să ajungi, măcar. Pentru că dreptul la viață al omului e fundamental și nu ai voie să abdici de la el în fața bolii, fie boala orice, fie boala oricât de ciudată cum e suicidul când omul devine inamicul sieși și-a propriei integrități.

Am băut regret dar n-am ajuns să regret că l-am băut. Pentru că după fiecare intervenție, după fiecare viață ajutată și salvată m-am înarmat cu motivația de a mă întoarce acolo, port cu mine poveștile tuturor pacienților mei în fața următorului care vine, vătămat din proprie voință or dorință, parasuicidar sau suicidar de-a binelea, mai mult viu sau mai mult mort pe dinăuntru.

Simona, omul în intimitatea lui are dreptul la păreri fie ele cât de false, fie ele cât de abominabile, fie ele cât de corupte cu putiință. Când omul își asumă vehicularea lor într-o comunitate e obligat să gândească nu doar la piatra pe care o aruncă în lac, dar și câți se vor arunca după ea să o scoată. Înlocuiește tema ta cu oricare alta și vei vedea că ai scris un text care discriminează, care malignizează și care aruncă un mare căcat pe o categorie de boală pe care de-o vei pricepe într-o zi vei înțelege rușinea pe care ai comis-o, și de care te-ai făcut.

Iar vouă, toți ceilalți care trăiți în magma asta, gânduri bune și o brumă de speranță. O brumă de lumină când toate luminile se vor fi stins.

G

Sursa: http://andreanum.wordpress.com/2013/11/19/scrisoare-inchisa-simonei-catrina/